Viata pe marginea prapastiei

Acest eseu are ca scop să arate dacă Balaam a fost un prooroc sau un ghicitor. Comentatorii sunt de mai multe păreri, opiniile fiind împărţite. Unii comentatori dovedesc că el a fost un ghicitor, care şi-a manifestat charisma profetică, alţi sunt de părere că el a fost un prooroc autentic, dar şi ghicitor în acelaşi timp iar cea din urmă categorie consideră că el a fost un profet fals, care îşi prostituează darul primit de la Dumnezeu în schimbul banilor.[1]

Înainte de a dezvolta subiectul trebuie să clarificăm conceptele de „prooroc”, „ghicitor” şi „vrăjitorie”. În cartea sa, Sociologia religiilor, Joachim Watch defineşte statutul de prooroc în felul următor: „Profetul” este persoana care are o anumită autoritate religioasă, profeţia fiind cel mai important dar religios. „Ea implică o comuniune imediată cu divinitatea, comuniune a cărui intensitate este mai importantă decât continuitatea. Mandatul primit de profet este esenţialul; de obicei are loc o chemare indiscutabilă. Mandatul său poate fi limitat, caz în care autoritatea ce decurge de aici este şi ea limitată. El poate fi reînnoit, probabil cu unele rezerve, dar poate fi şi permanent. El este organul, purtătorul de cuvânt al voinţei divine. De asemenea, el posedă o sensibilitate excepţională şi o viaţă emoţională intensă. Viaţa lui este caracterizată de viziuni, gânduri, extaze ce îl pregătesc să primească mesajul divin. Revelaţiile care le primeşte sunt spontane, ele ţâşnesc în pasivitate, el nu are vreo metodă prin care să primească mesajul. Profetul luminează şi interpretează trecutul, dar, de asemenea, anticipează viitorul.”[2]

„Ghicitorul are în comun cu clarvăzătorul faptul că este „pasiv”; diferă însă de acesta prin acea că aşteaptă de la obiectele pe care le utilizează să îi servească drept mijloace pentru a interpreta voinţa zeilor.”. Obiecte de care se foloseşte pot îmbrăca forme variate. În primul rând pot fi fenomene variate, interpretate ca „semne”, sau părţi din corpul unor fiinţe vii, folosindu-i ca „oglinzi”. „Este diferit de magician şi profet, fiind deseori confundat cu aceştia, prin faptul că ghicitorul răspunde la întrebări ce îi sunt puse de indivizi sau grupuri. Cu toate aceste, în mod obişnuit, el nu manifestă o activitate atât de largă ca profetul. Ghicitorul îşi bazează explicaţiile pe o vedere sau o teorie generală a cosmosului, care pretinde a stabili o corespondenţă între domeniul uman şi domeniul divin (microcosmosul, oglindă a macrocosmosului).”[3]

„Vrăjitorie” – „Cuvântul ebr. care este tradus de obicei cu „vrăjitorie” şi „vrăjitor” este rădăcina qasam. Rădăcina nasah este folosită în Geneza 44:5,15 şi în alte locuri este tradus „descântător”, „descântare”, „folosirea descântecelor”. Rădăcina nu este cuplată uneori cu cuvintele de mai sus şi este tradusă „a prezice viitorul” şi, de două ori, „ghicire””[4]

Vrăjitoria înseamnă o încercare a unor oameni, prin mijloace supranaturale, să prezică evenimente din viitor. O definiţie asemănătoare ar putea fi dată dimensiunii vizionare al profeţiei, aşa cum a fost profesat de ex. în 1 Samuel 9:6-10. De aceea termenul putea fi folosit uneori într-un sens bun, cum este cazul unui proroc care are darul clarviziunii, fără a aproba prin aceasta toate formele de clarviziune. Astfel Balaam este un vrăjitor, un ghicitor şi în acelaşi timp un om inspirat de Dumnezeu (Numeri 22:7; 24:1). Vrăjitoria condamnată în Ezechiel 13:6-7 este descrisă ca „minciună”. În Mica 3:6-7,11, prevestirea este o funcţie o prorocilor, deşi aici ei au pervertit darul (Zaharia 10:2).[5]

Naraţiunea despre Balaam din Numeri 22-24 este destul de complicată. Sens numelui său posibil să fie: cel care mistuie, devorant. El era fiul lui Beor. Locuia în cetatea Petor, pe Eufrat (Num. 22:5), în Aram (Mesopotamia), în regiunea colinelor orientale (munţii Răsăritului, 23:7; Deut. 23:4). Acest ghicitor l-a recunoscut pe Dumnezeul lui Israel (Num. 23:21) şi îl pune în rândul dumnezeilor cărora el le slujea, fiindcă observăm că îl numeşte: „Domnul, Dumnezeul meu” (Num. 22:18).[6]

Israel ajunge în câmpiile Moabului. Dacă în cazul celorlalţi duşmani au fost bătălii purtate între armata lui Israel şi a celorlalte naţiuni vrăjmaşe, în cazul războiului purtat împotriva moabiţilor, înainte de a avea loc un conflictul armat, a fost declanşată o adevărată bătălie spirituală. Eroul principal al acestei bătălii spirituale a fost Balaam, un pretins profet, care practica vrăjitoria ca o sursă de câştig. Când a auzit că împăraţii naţiunilor vecine au fost învinşi, Balac, regele moabiţilor, a înţeles că în spatele acestor victorii este Dumnezeul evreilor (Ex.15:11-16; Iosua 2:8-11). Pentru că în lumea păgână din acea vreme era obişnuit ca înainte de a merge la război să se câştige bunăvoinţa şi ajutorul zeilor, Balac a apelat la serviciile unui vrăjitor căruia i-a cerut să-i blesteme pe israeliţi (Num.22:2-5). Balac credea că prin blestem va reuşi să-L îndepărteze pe Dumnezeu de poporul său şi să câştige astfel biruinţa. Planul lui Balac, care a declanşat o adevărată bătălie spirituală, părea să aibă sorţi de izbândă, pentru că cel tocmit era un ghicitor cu renume, iar el era dispus să plătească, oricât de mare ar fi fost onorariul (Num.22:6-7).[7] În consecinţă a trimis nişte soli la Balaam ca să îl cheme cu scopul de a blestema poporul lui Israel. În versetul 7 din Numeri 22 primim informaţia că această delegaţie a „plecat, având cu ei daruri pentru ghicitor”. Din acest pasaj putem trage concluzia că din perspectiva împăratului Moabului şi a delegaţiei lui Balaam era ghicitor. Aparent, el dă dovadă de un devotament uimitor: nu pleacă la drum deoarece ascultă porunca lui Dumnezeu, chiar dacă i se oferă o casă plină cu argint şi cu aur.[8] Balac a trimis o a doua delegaţie la Balaam, mult mai mare ca cea dintâi, care să îl înduplece să vină să blesteme poporul Israel. Putem sesiza o diferenţă mare între prima delegaţie care a venit la Balaam şi cea de-a două: prima solie descrie pe larg scopul cu care este chemat Balaam şi are un mesaj mult mai amplu care conţine următoarele: descrierea lui Balac despre poporul Israel, „un popor care a ieşit din Egipt, acoperă faţa pământului” şi s-a aşezat înaintea ţării; în a doua parte a versetului el face rugămintea lui Balaam de a veni să blesteme poporul Israel, recunoaşte că este mai puternic ca el, recunoaşte că aceasta ar fi ultima posibilitate prin care să izgonească pe Israel şi recunoaşte puterea spirituală a lui Balaam; cea de-a două solie aduce un mesaj concis, poruncitor („nu mai pune piedici, şi vino la mine”) şi îi promite multă cinste şi tot ce va vrea. Faţă de prima solie, care avea numai „daruri pentru ghicitor”, cea dea doua este „mai cu vază” şi aduce promisiuni pentru promovare socială. Balaam reprezintă tipul de profet care se foloseşte de darul, care a fost pus în el de Dumnezeu, într-un mod incorect, iresponsabil şi păcătos. Scopul lui este acela de a obţine câştig personal, interes personal. Alte exemple de acest fel pe paginile Scripturii sunt: Ghehazi (II Imp. 5:15), Iuda Iscarioteanul (Ioan 12:15) şi Simon Magul (Fapte 8:18). La început el s-a împotrivit acestei tentaţii (Num. 22:18, 24:13). El este un prooroc autentic („ochii deschişi” cf. Num. 24:3) dar nu onorează această funcţie aşa cum ar trebui (Rom. 7:19, 24).[9] Adevărata lui atitudine este dată de gol atunci când stăruie înaintea lui Dumnezeu pentru a primi aprobarea de a pleca.

Noul Testament clarifică faptul că Balaam, condus din dorinţă de câştig, a ales să plece cu căpeteniile de vază ale Moabului şi Madianului. Apostolul Petru acuză în epistola sa proorocii mincinoşi, care „au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit, şi au urmat calea lui Balaam, care a iubit plata fărădelegii” „Calea dreaptă” este în Sfânta Scriptură antonimă cu expresia „calea pierzării” (Mt. 7:13). Pentru a ilustra mai bine această idee, autorul foloseşte sintagma „calea lui Balaam”.[10] „Petru numeşte aceasta nebunie. Balaam este simbolul învăţătorului mincinos, al amăgitorului.”[11] Având în vedere această afirmaţie a lui Petru, concluzionăm că Balaam era un prooroc mincinos.

Iuda 11 dovedeşte acelaşi lucru: „Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţă de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core.” Deşi ştia că răspunsul lui Dumnezeu este NU, Balaam încearcă pentru a două oară deoarece a iubit bani, crezând că Dumnezeu se schimbă după dorinţele lui. Lăcomia lui aprinde mânia lui Dumnezeu. Se pare că pentru bani, el este gata să blesteme pe Israel. Balaam este orbit de arginţi, de aceea nu vede îngerul trimis de Dumnezeu, nu ca să îl omoare, ci ca să îl avertizeze. În cazul în care nu avea loc întâlnirea dintre înger şi Balaam cu siguranţă el blestema naţiunea lui Israel. De aceea, Dumnezeu intervine de trei ori, deoarece drumul pe care merge el, duce la pierzare. Iuda foloseşte sintagma: „s-au aruncat în calea lui Balaam” Acesta este un act voit, un salt de pe calea cea dreaptă, pe calea pierzării, fiind amăgit de bogăţiile acestui veac.[12]

Astfel din dorinţă de câştig, el porneşte spre ţara Moabului. Dacă privim textul atent, această decizie prevesteşte sfârşitul tragic a lui Balaam. În primă fază, Dumnezeu îi spune să nu se ducă la Balac, apoi îi dă voie, dar se mânie pe el. Din nou, Dumnezeu prin înger îi spune că merge spre pierzare, însă îi dă voie să îşi continue drumul. Când ajunge acolo, în loc de blestem, el aduce binecuvântare şi lucrul aceste se întâmplă de trei ori plus profeţia de sfârşit (Num. 23:7-10, 18-24; 24:5-9, 15-19). Deşi s-a folosit de descântece, practică specifică ghicitorului, Dumnezeu s-a folosit de Balaam pentru a transforma blestemul, pe care intenţiona să-l rostească în binecuvântare. Balaam era un ghicitor (cf. Ios. 13:22) ale cărui blesteme puteau avea un efect negativ asupra poporului evreu, reprezentau un real pericol. Vrăjitoria era larg răspândită şi mulţi o credeau, dar omul care era loial lui Dumnezeu avea credinţa că Dumnezeu poate să transforme un blestem în binecuvântare (Ps. 109:28; 2 Sam. 16:12; 1 Cron. 4:9-10; Prov. 26:2).[13]

El s-a folosit de descântece (Num. 24:1) ca să împiedice înaintarea cuceritoare a naţiunii lui Israel. A apelat într-un mod conştient la forţele oculte, metodă interzisă categoric de Dumnezeu (Deut. 18:9-14). Este ceea ce scriptura numeşte rătăcirea lui Balaam (Iuda 11). Cu toate acestea, acest descântec nu are nici o puterea asupra Israelului (Num. 23:23) deoarece el este păzit de însuşi Dumnezeu.[14]

Când îşi dă seama metodele la care apelează sunt fără rezultat, recurge la o ultimă strategie care este notată în Apocalipsa 2:14 şi Numeri 31:16. Înainte de a pleca acasă, Balaam propune ca poporul Israel să fie dus în eroare „de a cădea în idolatrie şi să se dedea la cultul lui Baal-Peor, pentru a provoca ei însăşi, prin fapta aceasta, blestemul Domnului”. Parafrazat şi dezvoltat, sfatul lui Balaam ar suna cam aşa: „Întrucât nu poţi să învingi acest popor din afară, încearcă să îl nimiceşti din interior. În luptă, Israel e învingător, căci Dumnezeul lui îl apără. Dar dacă nu se supune legilor morale ale Dumnezeului lui, se va expune direct judecăţii Sale; ca urmare, va rezulta un număr de victime mult mai mare decât pe un câmp de luptă. De aceea, împărate Balac, organizează o serbare, şi tinerele fete din Moab să ispitească pe tinerii din Israel invitându-i la dansurile şi la jertfele lor…” [15] (Num. 31:16). Astfel, a păcătuit poporul Israel, iar repercusiunile au fost pe măsură: 24.000 de morţi (Num. 25:9). Se pare că Balaam îl cunoştea pe Dumnezeu într-o oarecare măsură, deoarece ştia că El este sfânt şi nu acceptă imoralitate în poporul Evreu şi foloseşte această informaţie ca pe o armă ca să obţină onoruri şi cinste. Însă, Balaam tot nu a câştigat nimic, acest sfat costându-l viaţa, deoarece pentru fapta aceasta, Dumnezeu îl pedepseşte prin faptul că este omorât în războiul declanşat între Israel şi Moab (Num. 24:11, 31:8). Căci omul seceră totdeauna ce a semănat (Gal. 6:7).

„În anul 1967, nişte arheologi olandezi au descoperit la Tell Deir Alla, în Iordania, numeroasă bucăţi de ghips pe care figurau texte scrise în aramaică. Acestea au fost datate în sec. VIII şi VI î.Hr. Este vorba, aşadar, de un document conservant în arhive, poate în arhivele amoriţilor. Textul explică faptul că Balaam a avut o vedenie în timpul nopţii. A doua zi, lacrimile sale au făcut ca poporul să vină la el spre a fi informat cu privire la judecata ce urma să se abată asupra ţării, o judecată „aducătoare de întuneric”. Lectura acestui text confirmă portretul acestui ghicitor aşa cum este cunoscut din Biblie: sincretist, oportunist şi enigmatic.”[16]

În concluzie, putem afirma cu certitudine că Balaam a fost în primul rând un ghicitor. Într-un mod direct Biblia afirmă acest lucru: Iosua 13:20 afirmă că evrei au ucis cu sabia pe „ghicitorul Balaam”; prima solie a lui Balac duce „daruri pentru ghicitor” (Num. 22:7). Dar şi în mod indirect: el se folosea de descântece, lucru specific ghicitorului. Însă, curios lucru, el îl recunoaşte pe Dumnezeu printre divinităţile sale (Num. 23:21). De aceea, Dumnezeu se foloseşte de el şi îi oferă darul profeţiei („ochii deschişi”). Dar, Balaam îl foloseşte în mod iresponsabil, nu onorează această funcţie. El se „rătăceşte” datorită iubirii de bani şi sincretismului său. Mai mult de atât, el face lucrul acesta în mod voit. Poetul Florin Laiu surprinde foarte bine această idee în poezia lui intitulată „Istoria lui Balaam”: „Prooroc şi ghicitor sau diplomat? / Acum avea ocazia de-o viaţă / S-ajungă lângă rege şi bogat… / Da, pofta lumii l-a schimbat la faţă. // Sunt piedici spre succesul său nebun? / Loveşte măgăriţa cu mânie. / O, ce sfârşit la capătul de drum / Găseşti lângă promisa bogăţie! // Chiar dacă-ai fi profet, nu eşti scutit / De riscuri şi ispite pe măsură. / Ca Balaam, săracul, ce-a poftit / Oferta unui crai mânat de ură. // Şi numele cel bun de om ales, / Şi sfatul lui cu mare greutate, / La slujbă de blestem le-a pus, şi-a mers. / După un scurt triumf, direct la moarte.

El rămâne tipul proorocului mincinos, iubitor de bani şi onoruri, a cărui atitudine şovăielnică, indecisă, conduce direct la abandonarea învăţăturii sănătoase şi la acceptarea compromisurilor.